miercuri, 9 septembrie 2009
Mesaj
Odată cu sfârşitul Evului Mediu, condiţia omului ca fiinţă socială este pusă sub semnul întrebării. Trendul este marcat de Montaigne, continuând cu o serie de filozofi care susţin că omul nu este nici pe departe o creatură a cărei existenţă este legată indisolubil de ideea societăţii. Apogeul acestei concepţii îl reprezintă opera lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778) în care se insinuează ideea conform căreia trecerea de la starea naturală este un fapt malefic pentru fiinţa umană. În esenţă, Rousseau afirmă că sufletul este modificat, practic transformat, în cadrul comunităţii.
Conceptul uman din “Contractul social” al lui Rousseau este numit în mod generic “bunul sălbatic”, calitatea de bază a acestuia fiind starea primitivă a conştiinţei sale, neperverită de societate. Viaţa “bunului sălbatic” se organizează în funcţie de două principii: 1-interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare; 2- repulsia naturală faţă de moartea şi suferinţa senilor săi. În viziunea lui Jean Jaques Rousseau, societatea umană ar trebui să îşi pună temeliile pe aceste două principii de bază. Acelaşi autor susţine faptul că dorinţa omului de a deţine tot ce vine de la natură duce la apariţia numeroaselor inechităţi social-politice.
Este evident faptul că Rousseau nu se referă nici pe departe la omul aflat într-un stadiu tehnologic primiv. “Bunul sălbatic” exprimă nu atât ceea ce este omul, cât ceea ce ar trebui să fie.
Lucrarea de faţă nu îşi propune nici pe departe să îl convingă pe cititor că acest “bun sălbatic” are vreun corespondent în viaţa reală. Omul primitiv nu este şi nici nu s-a înălţat vreodată la statutul pe care îl declamă Rousseau. În mod clar societatea a derivat tocmai din nevoia împlinirii primului principiu evocat mai sus: omul trăieşte în comunităţi din interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare, ştiut fiind faptul că siguranţa stă în număr, după cum demonstrează şi organizarea instinctuală a numeroselor specii de animale întâlnite în natură. În această privinţă omul, asemeni primatelor cu care se înrudeşte, respectă definiţia antică de “zoon politikon” – animal politic – oferită de Aristotel. În ceea ce priveşte al doilea principiu, el nu este respectat de fiinţa umană în nici unul dintre stadiile dezvoltării sale, repulsia faţă de moartea şi suferinţa semenilor săi nefiindu-i caracteristică decât în cadrul restrâns al propriei comunităţi.
Deşi naivitatea romantică a conceptului “bunului sălbatic”este evidentă, ideea ridicată de Rousseau sprijină într-o oarecare măsură scopul lucrării de faţă. Deşi stabilirea unei ierarhii în cadrul culturilor şi civilizaţiilor umane este inutilă, ne putem întreba dacă valorile şi standardele unor culturi considerate a fi primitive nu sunt uneori mai valabile decât cele impuse de propria noastră civilizaţie occidentală. O atitudine superioară din partea unei civilizaţii nu are decât un rezultat distructiv.
Oricât ar părea de ciudat, legendele şi povestirile primitivilor au ca ultim scop cunoaşterea lumii în care vieţuiesc. Miturile sunt de fapt exerciţii mentale prin care fiinţa umană răspunde unor întrebări existenţiale. Faptul că, în final, concluzia este extrem de departe de adevăr, total falsă şi - ar spune unii - infantilă, este mult prea puţin important.
Omul nu se poate raporta decât la ceea ce cunoaşte în prealabil, iar dacă scenariul abordat este eronat din start nu e vina lui ci a fondului limitat de cunoştinţe ce aparţine întregii culturi sau civilizaţii din care acesta face parte. Asta nu presupune că o cultură/civilizaţie este superioară alteia în funcţie de bagajul de informaţii obiective, reale.
Conceptul uman din “Contractul social” al lui Rousseau este numit în mod generic “bunul sălbatic”, calitatea de bază a acestuia fiind starea primitivă a conştiinţei sale, neperverită de societate. Viaţa “bunului sălbatic” se organizează în funcţie de două principii: 1-interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare; 2- repulsia naturală faţă de moartea şi suferinţa senilor săi. În viziunea lui Jean Jaques Rousseau, societatea umană ar trebui să îşi pună temeliile pe aceste două principii de bază. Acelaşi autor susţine faptul că dorinţa omului de a deţine tot ce vine de la natură duce la apariţia numeroaselor inechităţi social-politice.
Este evident faptul că Rousseau nu se referă nici pe departe la omul aflat într-un stadiu tehnologic primiv. “Bunul sălbatic” exprimă nu atât ceea ce este omul, cât ceea ce ar trebui să fie.
Lucrarea de faţă nu îşi propune nici pe departe să îl convingă pe cititor că acest “bun sălbatic” are vreun corespondent în viaţa reală. Omul primitiv nu este şi nici nu s-a înălţat vreodată la statutul pe care îl declamă Rousseau. În mod clar societatea a derivat tocmai din nevoia împlinirii primului principiu evocat mai sus: omul trăieşte în comunităţi din interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare, ştiut fiind faptul că siguranţa stă în număr, după cum demonstrează şi organizarea instinctuală a numeroselor specii de animale întâlnite în natură. În această privinţă omul, asemeni primatelor cu care se înrudeşte, respectă definiţia antică de “zoon politikon” – animal politic – oferită de Aristotel. În ceea ce priveşte al doilea principiu, el nu este respectat de fiinţa umană în nici unul dintre stadiile dezvoltării sale, repulsia faţă de moartea şi suferinţa semenilor săi nefiindu-i caracteristică decât în cadrul restrâns al propriei comunităţi.
Deşi naivitatea romantică a conceptului “bunului sălbatic”este evidentă, ideea ridicată de Rousseau sprijină într-o oarecare măsură scopul lucrării de faţă. Deşi stabilirea unei ierarhii în cadrul culturilor şi civilizaţiilor umane este inutilă, ne putem întreba dacă valorile şi standardele unor culturi considerate a fi primitive nu sunt uneori mai valabile decât cele impuse de propria noastră civilizaţie occidentală. O atitudine superioară din partea unei civilizaţii nu are decât un rezultat distructiv.
Oricât ar părea de ciudat, legendele şi povestirile primitivilor au ca ultim scop cunoaşterea lumii în care vieţuiesc. Miturile sunt de fapt exerciţii mentale prin care fiinţa umană răspunde unor întrebări existenţiale. Faptul că, în final, concluzia este extrem de departe de adevăr, total falsă şi - ar spune unii - infantilă, este mult prea puţin important.
Omul nu se poate raporta decât la ceea ce cunoaşte în prealabil, iar dacă scenariul abordat este eronat din start nu e vina lui ci a fondului limitat de cunoştinţe ce aparţine întregii culturi sau civilizaţii din care acesta face parte. Asta nu presupune că o cultură/civilizaţie este superioară alteia în funcţie de bagajul de informaţii obiective, reale.
Civilizaţiile au evoluat în timp pornind de la un stadiu incipient având propria direcţie consumând etapele dezvoltării într-un ritm propriu. Asemeni unei fiinţe biologice, se naşte, se dezvoltă şi moare, ori evoluează într-un produs diferit însă cu nimic inferior celui precedent.
În mod tragic, urmând un trend contrar celui occidental, unul dintre efectele conceptului de „civilizaţie” a fost interzicerea tradiţiilor specifice în numeroase state din Africa şi Asia, ale căror guverne au subminat prin violenţă şi abuz dorinţa indigenilor aflaţi într-un stadiu tehnologic primitiv de a-şi păstra obiceiurile strămoşeşti. E trist faptul că numeroase organizaţii occidentale sunt preocupate de salvarea florei şi faunei în timp ce forme culturale unice dispar zdrobite de tăvălugul ignoranţei şi nepăsării.
Această ipocrizie vestică, rezultat nociv al globalizării, nu poate duce la nimic bun. Tendinţa distructivă a cărei baze au fost clădite temeinic de misionarii creştini începând cu cel puţin două secole în urmă este astăzi continuată cu mândrie de autorităţile unor state pentru care drepturile omului sunt doar o glumă, inechităţile sociale plasându-i pe „oamenii naturii” pe o poziţie precară, de cetăţeni „second-hand”. Sub deviza goală de conţinut a „civilizării”, triburile primitive sunt menţinute în mizerie, forţate să îşi abandoneze teritoriile cunoscute şi modul tradiţional de viaţă.
Culturile primitive reprezintă un bun al nostru, al tuturor, un patrimoniu al umanităţii. Viziunea asupra zorilor omenirii, asupra formelor culturale care au stat la baza dezvoltării civilizaţiilor actuale, nu trebuie pierdută. Adevărul e că nimănui nu-i pasă. Suntem puţini cei preocupaţi de acest subiect şi, din păcate, acţiunile noastre sunt insignifiante...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)