Boşimanii

Tatuajul Boșiman

Aşezare geografică

Deşertul Kalahari este o zonă vastă, aridă şi nisipoasă aflată în zona de S-V a continentului african, la miazăzi de Sahara. Cei 900.000 km² ai acestui deşert se întind pe teritoriul a trei state –Botswana, Namibia şi Africa de Sud.

Fiind cel mai sudic deşert al Africii, Kalahari se transformă într-o imensă pajişte în timpul sezonului ploios. Bazinul Kalahari însumează cca. 2,5 milioane de km², fiind parte şi din ţări precum Angola, Zambia ori Zimbabwe.

Singurul curs de apă permanent este Okavango, râu ce formează o deltă în partea de N-V. Numeroase albii secate – numite “omuramba” – străbat zona central-nordică a bazinului Kalahari. Acestea conţin ochiuri de apă de ploaie care alimentează atât oamenii cât şi animalele din zonă.

Fauna este formată din numeroase specii de ierbivore printre care elefanţi, mai multe specii de antilope ori girafe, dar şi prădători precum lei, gheparzi, hiene, şacali sau leoparzi. Suricatele, reptilele şi păsările fac şi ele parte din potenţialul biologic al zonei a cărei mărime o situează pe al doilea loc printre zonele protejate ale Terrei.

Numele acestei zone provine din limba Tswana –Kgala. Acest termen se traduce prin “mare sete”, iar cuvintele Khalagari, Kgalagadi ori Kalagare înseamnă “loc fără apă”. Se pare totuşi că odinioară, Kalahari ar fi fost un loc mai umed decât în prezent, străvechiul lac Makgadikgadi dominând ţinutul până în urmă cu 10.000 de ani. Este posibil să fi acoperit o suprafaţă de cca. 80.000 de km² şi o adâncime de aproximativ 30 m.

Caracteristici culturale

Cunoscută sub diferite denumiri – Bushmen (Oamenii-Tufişurilor), San, Sho, Basarwa, Kung, Kwankhala, Baroa, Amasili, Batwa ori Khwe - , această populaţie este răspândită pe suprafaţa mai multor state africane – Africa de sud, Zimbabwe, Lesotho, Mozambic, Swaziland, Botswana, Namibia şi Angola. Boşimanii au o societate tribală de vânători-culegători, parte a etniei Khoisan, înrudită cu populaţia pastorală numită Khoikhoi.

Evidenţele genetice sugerează faptul că boşimanii sunt una dintre cele mai vechi populaţii de pe suprafaţa Terrei, dacă nu chiar cea mai veche dintre toate. Conform opiniei cercetătorului Spencer Wells, acest trib este un adevărat “Adam genetic”, toţi oamenii lumii înrudindu-se din acest punct de vedere cu el.

Se pare că denumirile sub care sunt cunoscuţi au un sens peiorativ – “San” fiind un cuvânt aparţinând etniei Khoikhoi, însemnând “străin” -, boşimanii referindu-se la ei înşişi prin termenul “Oamenii-Tufişurilor”. Unanim acceptat ca fiind jignitor este termenul “Masarwa”.

În anii ’90, guvernul statului Botswana a implementat o politică de mutare a populaţiei boşimane din deşertul Kalahari, însă pe 13 decembrie 2006 măsura a fost considerată ca fiind ilegală şi neconstituţională. De altfel, intenţia civilizatoare a guvernului avea intenţia principală de a transforma această populaţie de vânători-culegători în una de agricultori, s-a dovedit a fi inutilă, deşertul Kalahari neavând un sol propice nici unei astfel de activităţi.

În prezent, boşimanii se întreţin conform modului tradiţional, dar şi datorită turismului practicat în zonă. Societatea lor se conduce după reguli tipice comunităţilor mici şi mobile, asemeni celor ale eschimoşilor, de exemplu. În cadrul familiei, regulile sunt concepute de cei mai în vârstă membri, în sarcina acestora căzând şi botezarea copiilor. Se pare că boşimanii au cca. 35 de nume proprii pentru reprezentanţii fiecărui sex. Adeseori nepoţii poartă numele bunicilor.

În cadrul societăţii boşimane femeile se ocupă cu adunarea vegetalelor, bărbaţii cu vânătoarea în timp ce copiii nu au nici o îndatorire. Expediţiile cinegetice se pot întinde pe mai multe zile, vânătorii ucigând prada cu săgeţi otrăvite şi suliţe.

Cultura acestor triburi se transmite pe cale orală, fiindu-le implementată copiilor de la vârste fragede, petrecându-şi timpul jucându-se, conversând, povestind, cântând şi dansând în ceremonii iniţiatice. Aceştia sunt educaţi şi trataţi cu blândeţe de către adulţi. Băieţii şi fetele îşi petrec timpul împreună, fiind trataţi în acelaşi mod.

Societatea tradiţională era fondată pe egalitarism, căpeteniile având o putere de decizie limitată. Statutul femeii era relativ egal cu cel al bărbatului, vârsta căsătoriei fiind cea de 18-19 ani. Din cauza condiţiilor de trai nomad şi al alimentaţiei sărace în grăsimi femeile boşimane nu pot alăpta şi transporta mai mult de un singur copil.

În timpul sezonului ploios comunităţile se împrăştie pe teritorii vaste, majoritatea alimentaţiei constând în vegetale. Odată cu sosirea sezonului secetos triburile se reunesc în jurul fântânilor permanente, vânătoarea devenind principala sursă de hrană.

În trecut, atât boşimanii cât şi bantuaşii erau tatuaţi pe întregul trup. Tatuatorii aveau acelaşi sex cu cel al clientului, cunoscând modelele specifice. Iniţial desenul era schiţat cu ajutorul unor zgârâieturi după care erau executate numeroase incizii sub forma unor mici linii verticale, paralele. Dacă tăieturile erau prea puţin adânci, tatuajul putea dispare în câteva luni, de aceea tatuatorul trebuia să cunoască bine tehnica. Pigmentul era format din apă şi cărbune.

Unul dintre scopurile tatuajului era acela de a stabili legăturile partenerilor în cadrul căsătoriei. Din nefericire nu există prea multe informaţii referitoare la tatuajul tradiţional boşiman.

În prezent cele mai frecvente zone decorate sunt pomeţii şi fruntea.

Africa - imagini 2

Mesaj

Odată cu sfârşitul Evului Mediu, condiţia omului ca fiinţă socială este pusă sub semnul întrebării. Trendul este marcat de Montaigne, continuând cu o serie de filozofi care susţin că omul nu este nici pe departe o creatură a cărei existenţă este legată indisolubil de ideea societăţii. Apogeul acestei concepţii îl reprezintă opera lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778) în care se insinuează ideea conform căreia trecerea de la starea naturală este un fapt malefic pentru fiinţa umană. În esenţă, Rousseau afirmă că sufletul este modificat, practic transformat, în cadrul comunităţii.
Conceptul uman din “Contractul social” al lui Rousseau este numit în mod generic “bunul sălbatic”, calitatea de bază a acestuia fiind starea primitivă a conştiinţei sale, neperverită de societate. Viaţa “bunului sălbatic” se organizează în funcţie de două principii: 1-interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare; 2- repulsia naturală faţă de moartea şi suferinţa senilor săi. În viziunea lui Jean Jaques Rousseau, societatea umană ar trebui să îşi pună temeliile pe aceste două principii de bază. Acelaşi autor susţine faptul că dorinţa omului de a deţine tot ce vine de la natură duce la apariţia numeroaselor inechităţi social-politice.
Este evident faptul că Rousseau nu se referă nici pe departe la omul aflat într-un stadiu tehnologic primiv. “Bunul sălbatic” exprimă nu atât ceea ce este omul, cât ceea ce ar trebui să fie.
Lucrarea de faţă nu îşi propune nici pe departe să îl convingă pe cititor că acest “bun sălbatic” are vreun corespondent în viaţa reală. Omul primitiv nu este şi nici nu s-a înălţat vreodată la statutul pe care îl declamă Rousseau. În mod clar societatea a derivat tocmai din nevoia împlinirii primului principiu evocat mai sus: omul trăieşte în comunităţi din interesul faţă de propria bunăstare şi autoconservare, ştiut fiind faptul că siguranţa stă în număr, după cum demonstrează şi organizarea instinctuală a numeroselor specii de animale întâlnite în natură. În această privinţă omul, asemeni primatelor cu care se înrudeşte, respectă definiţia antică de “zoon politikon” – animal politic – oferită de Aristotel. În ceea ce priveşte al doilea principiu, el nu este respectat de fiinţa umană în nici unul dintre stadiile dezvoltării sale, repulsia faţă de moartea şi suferinţa semenilor săi nefiindu-i caracteristică decât în cadrul restrâns al propriei comunităţi.
Deşi naivitatea romantică a conceptului “bunului sălbatic”este evidentă, ideea ridicată de Rousseau sprijină într-o oarecare măsură scopul lucrării de faţă. Deşi stabilirea unei ierarhii în cadrul culturilor şi civilizaţiilor umane este inutilă, ne putem întreba dacă valorile şi standardele unor culturi considerate a fi primitive nu sunt uneori mai valabile decât cele impuse de propria noastră civilizaţie occidentală. O atitudine superioară din partea unei civilizaţii nu are decât un rezultat distructiv.
Oricât ar părea de ciudat, legendele şi povestirile primitivilor au ca ultim scop cunoaşterea lumii în care vieţuiesc. Miturile sunt de fapt exerciţii mentale prin care fiinţa umană răspunde unor întrebări existenţiale. Faptul că, în final, concluzia este extrem de departe de adevăr, total falsă şi - ar spune unii - infantilă, este mult prea puţin important.
Omul nu se poate raporta decât la ceea ce cunoaşte în prealabil, iar dacă scenariul abordat este eronat din start nu e vina lui ci a fondului limitat de cunoştinţe ce aparţine întregii culturi sau civilizaţii din care acesta face parte. Asta nu presupune că o cultură/civilizaţie este superioară alteia în funcţie de bagajul de informaţii obiective, reale.

Civilizaţiile au evoluat în timp pornind de la un stadiu incipient având propria direcţie consumând etapele dezvoltării într-un ritm propriu. Asemeni unei fiinţe biologice, se naşte, se dezvoltă şi moare, ori evoluează într-un produs diferit însă cu nimic inferior celui precedent.

În mod tragic, urmând un trend contrar celui occidental, unul dintre efectele conceptului de „civilizaţie” a fost interzicerea tradiţiilor specifice în numeroase state din Africa şi Asia, ale căror guverne au subminat prin violenţă şi abuz dorinţa indigenilor aflaţi într-un stadiu tehnologic primitiv de a-şi păstra obiceiurile strămoşeşti. E trist faptul că numeroase organizaţii occidentale sunt preocupate de salvarea florei şi faunei în timp ce forme culturale unice dispar zdrobite de tăvălugul ignoranţei şi nepăsării. 
Această ipocrizie vestică, rezultat nociv al globalizării, nu poate duce la nimic bun. Tendinţa distructivă a cărei baze au fost clădite temeinic de misionarii creştini începând cu cel puţin două secole în urmă este astăzi continuată cu mândrie de autorităţile unor state pentru care drepturile omului sunt doar o glumă, inechităţile sociale plasându-i pe „oamenii naturii” pe o poziţie precară, de cetăţeni „second-hand”. Sub deviza goală de conţinut a „civilizării”, triburile primitive sunt menţinute în mizerie, forţate să îşi abandoneze teritoriile cunoscute şi modul tradiţional de viaţă.
Culturile primitive reprezintă un bun al nostru, al tuturor, un patrimoniu al umanităţii. Viziunea asupra zorilor omenirii, asupra formelor culturale care au stat la baza dezvoltării civilizaţiilor actuale, nu trebuie pierdută. Adevărul e că nimănui nu-i pasă. Suntem puţini cei preocupaţi de acest subiect şi, din păcate, acţiunile noastre sunt insignifiante...

Africa - imagini